Acopăr cu râsul

Când las râsul să țină locul lacrimii

Sunt momente în care zâmbetul vine
mai repede decât lacrima.

Apare ușor,
aproape firesc…
și acoperă ceva
ce încă nu s-a așezat.

Glumesc.
Râd.
Fac loc ușor în jurul meu.

Și, pentru o clipă,
totul devine mai ușor de dus.

Nu e o evitare.

E un fel delicat
de a atinge durerea
fără să intru cu totul în ea.

Râsul ține.
Leagă.
Îmblânzește.

Dar, undeva dedesubt,
există și o apă
care nu a curs încă.

Nu grăbesc lacrima.
Nu o chem.

Doar observ cum râsul apare…
și ce protejează el.

Și, în această observare,
nu mai e nevoie să aleg între ele.

Pentru că, încet,
râsul nu mai acoperă…
ci face loc.

Iar lacrima, când vine,
nu mai rupe nimic.

Se așază…
ca o continuare firească
a aceleiași inimi
care știe
și să râdă,
și să plângă
în același adevăr.

Din Emoțional  prin Apropiere și apoi prin Ascundere în

Acopăr ceea ce simt · Acopăr cu râsul · Mă acopăr cu tăcere · Mă acopăr îndepărtându-mă de mine · Mă acopăr singură