Mă las în dorul fără nume

când simt lipsa a ceva ce nu pot explica

Sunt momente în care apare…
fără formă.

Nu știu ce caut.
Nu știu ce lipsește.

Și totuși,
se simte.

Ca un gol
care nu e gol,
ci plin de o prezență
pe care nu o pot prinde.

Ca o amintire fără imagine,
care își face loc în mine
fără să spună de unde vine.

Nu îl pot lega de ceva anume.
Nu îl pot duce
spre un „dacă” sau un „când”.

Și rămâne…
așa.

Nu grăbesc să îl umplu.
Nu încerc să îl explic.

Doar stau puțin cu el.

Pentru că, în acest dor fără nume,
nu e doar lipsă…

ci și o deschidere
foarte fină.

Un spațiu în care ceva din mine
se întinde dincolo
de ceea ce cunoaște deja.

Și, încet,
nu mai e nevoie să știu ce este.

Pentru că dorul însuși
devine o formă de apropiere…

de ceva mai adânc
decât pot spune.

Din Emoțional  prin Apropiere și apoi prin Retragere în

Mă retrag de tot · Mă retrag din lume · Mă retrag în ceva mai înalt

· Mă retrag din conflicte · Mă retrag în tăcere