Mă compar ca să mă măsor
când mă uit la ceilalți ca să mă înțeleg
Mă compar ca să mă măsor
când mă uit la ceilalți ca să mă înțeleg
Sunt momente în care privirea se mută în afară…
și rămâne acolo.
Văd ce fac ceilalți.
Cum sunt.
Ce exprimă.
Și, în această privire,
ceva din mine se micșorează ușor.
Nu pentru că ar lipsi ceva…
ci pentru că atenția nu mai este aici.
Se duce.
Se compară.
Se măsoară.
Și, fără să vreau,
valoarea pare să se așeze în altă parte.
Nu grăbesc oprirea comparației.
Nu o contrazic.
Doar observ unde se duce privirea…
și ce se întâmplă cu mine
când nu mai sunt în ea.
Pentru că, dincolo de comparație,
există o nevoie simplă:
de a simți propria valoare
fără să fie pusă lângă a altcuiva.
Și rămân puțin aici…
În locul în care mă văd…
fără să mă raportez.
Iar, încet,
ceilalți nu mai par mai mult sau mai puțin…
pentru că ceea ce sunt
nu se așază pe o scară,
ci există…
în sine,
întreg.