Mă retrag in ceva mai înalt

când tot ce-i omenesc mă obosește

Sunt momente în care tot ce ține de oameni
devine greu.

Nu oamenii în sine…
ci mișcarea dintre ei.

Cuvinte, reacții, așteptări…
toate încep să obosească.

Și atunci mă întorc altundeva.

Spre liniște.
Spre sensuri mai largi.
Spre un spațiu
care nu cere nimic de la mine.

Acolo, respirația se schimbă.

Se adâncește.
Se simplifică.

Nu e o fugă.

E o așezare
într-un loc în care nu trebuie să explic,
să răspund,
să mă adaptez.

Doar să fiu.

Nu grăbesc întoarcerea în lume.
Nu forțez echilibrul.

Pentru că, în această retragere,
nu las în urmă ceea ce este omenesc…

ci îi ofer un loc
în care să se așeze.

Și rămân puțin aici.

În acest spațiu
în care totul devine mai tăcut,
mai vast.

Iar, încet,
nu mai e nevoie să aleg
între lume și liniște…

pentru că liniștea începe să curgă
și în felul în care mă întorc
în lume.

Din Emoțional  prin Apropiere și apoi prin Retragere în

Mă retrag de tot · Mă retrag din lume · Mă retrag în ceva mai înalt

· Mă retrag din conflicte · Mă retrag în tăcere