Mă desprind prin împotrivire
când spun „nu” la vine spre mine
Mă desprind prin împotrivire
când spun „nu” la vine spre mine
Sunt momente în care reacția apare înaintea gândului.
Un „nu” care se ridică din mine
fără să fie construit.
Nu pentru că ceea ce vine ar fi de respins în sine…
ci pentru că ceva în mine
nu mai vrea să fie împins.
Și mă opun.
Resping.
Mă retrag din direcția care vine spre mine.
E o mișcare vie.
Directă.
Ca o limită care se trasează singură.
În acel moment, nu caut să înțeleg.
Simt.
Nu grăbesc liniștirea impulsului.
Nu îl acopăr.
Doar îl observ…
și spațiul pe care îl deschide.
Pentru că, dincolo de această împotrivire,
există o nevoie simplă:
de a nu fi luată din mine
fără acordul meu interior.
Și rămân puțin aici…
În locul în care spun „nu”…
și simt ce păstrează acest „nu”.
Iar, încet,
împotrivirea nu mai e doar reacție…
ci devine un spațiu viu
în care libertatea nu se apără,
ci se simte…
ca o prezență
care are ceva de spus.