Mă acopăr îndepărtându-mă

Când evit să mă uit la ce este în mine

Sunt momente în care nu merg direct.

Simt ceva…
dar nu mă opresc acolo.

Mă duc în altă parte.

În gânduri.
În lucruri de făcut.
În orice nu atinge chiar acel punct.

Nu e neapărat fugă.

E mai degrabă ocolire.

Ca și cum ceea ce se vede în mine
are nevoie de mai mult spațiu
înainte să fie întâlnit.

Și atunci îl las pe margine.

Nu îl neg.
Dar nici nu îl privesc pe deplin.

E o mișcare fină,
aproape invizibilă.

Dar în ea există o grijă tăcută:

de a nu intra prea repede
în ceva care încă se deschide.

Nu forțez întoarcerea.
Nu mă trag înapoi cu putere.

Doar observ traseul pe care îl fac…
și locul pe care îl evit.

Și, în această observare,
ceva începe să se apropie singur.

Nu prin efort,
ci prin disponibilitate.

Iar, încet,
nu mai e nevoie să ocolesc…

pentru că ceea ce era departe
se simte suficient de aproape
încât să pot rămâne cu el.

Din Emoțional  prin Apropiere și apoi prin Ascundere în

Acopăr ceea ce simt · Acopăr cu râsul · Mă acopăr cu tăcere · Mă acopăr îndepărtându-mă de mine · Mă acopăr singură