Mă desprind rămânând pe loc
când nu mă mișc, deși simt
Mă desprind rămânând pe loc
când nu mă mișc, deși simt
Sunt momente în care nu mă mișc.
Chiar dacă simt.
Chiar dacă văd.
Rămân.
Nu pentru că nu există altă direcție…
ci pentru că ceva din mine
nu vrea să cedeze.
E o ținere strânsă.
De o idee.
De o alegere.
De un loc în care m-am așezat deja.
Și chiar dacă nu mai e bine,
continui să stau.
Nu grăbesc desprinderea.
Nu forțez schimbarea.
Doar observ cât de mult țin…
și ce se păstrează prin această ținere.
Pentru că, dincolo de încăpățânare,
există o nevoie simplă:
de a nu fi mutată
fără acordul meu interior.
Și rămân puțin aici…
În locul în care nu mă mișc…
și simt ce păstrez prin asta.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să rămân fixată
ca să fiu întreagă…
pentru că stabilitatea nu mai vine din rigiditate,
ci dintr-un centru interior
care rămâne…
și atunci când se mișcă.