Nu e niciodată suficient
când nimic din ce fac nu se simte destul
Nu e niciodată suficient
când nimic din ce fac nu se simte destul
Sunt momente în care orice aș face…
nu se așază.
Se termină un lucru,
și deja apare altul.
Se împlinește ceva,
și totuși rămâne un gol.
Nu pentru că nu ar fi destul…
ci pentru că în mine există un loc
care nu se umple prin ceea ce fac.
Și continui.
Mai mult.
Mai bine.
Mai departe.
Dar senzația rămâne.
Nu grăbesc oprirea.
Nu încerc să o acopăr.
Doar mă apropii de acest „nu e suficient”…
și rămân puțin cu el.
Pentru că, dincolo de această nemulțumire,
există o nevoie simplă:
de a mă simți întreagă
fără să adaug mereu ceva în plus.
Și rămân puțin aici…
În locul în care nu ajunge nimic din afară…
și, tocmai de aceea,
începe să se deschidă altceva.
Iar, încet,
nu mai e nevoie ca totul să fie mai mult…
pentru că ceea ce caut
nu este în ceea ce fac,
ci în felul în care sunt…
cu mine,
chiar și atunci când nu mai adaug nimic.