Țin în mine și rămân atentă
când simt să fiu mereu în gardă
Țin în mine și rămân atentă
când simt să fiu mereu în gardă
Sunt momente în care nu mă relaxez nici măcar puțin.
Privirea rămâne deschisă.
Mintea urmărește.
Observ.
Anticipez.
Verific.
Nu pentru că ar exista ceva clar de care să mă feresc…
ci pentru că în mine apare nevoia
de a nu pierde nimic.
E o atenție continuă.
Fără pauză.
Ca și cum, dacă aș lăsa garda jos,
ceva ar putea scăpa.
Nu grăbesc oprirea.
Nu forțez relaxarea.
Doar observ această stare…
și cât de mult ține.
Pentru că, dincolo de supravigilență,
există o nevoie simplă:
de a mă simți în siguranță
fără să fiu mereu atentă.
Și rămân puțin aici…
În locul în care atenția nu mai este efort,
ci începe să se așeze.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să văd totul în același timp…
pentru că siguranța nu mai vine din control continuu,
ci dintr-o încredere
care începe să apară
în interior.