Mă desprind de reguli
când limitele se simt ca o închidere
Mă desprind de reguli
când limitele se simt ca o închidere
SSunt momente în care orice limită se simte strâmtă.
Nu ca ghidare…
ci ca o ușă care se închide.
Și atunci nu intru.
Nu urmez.
Nu accept.
Nu pentru că regula ar fi nepotrivită în sine…
ci pentru că, în mine, apare nevoia
de a nu fi încadrată.
De a rămâne în mine.
De a nu fi definită din afară.
E o respingere tăcută, dar fermă.
Ca și cum ceva din mine spune: nu mă închide.
Nu grăbesc schimbarea acestei reacții.
Nu o contrazic.
Doar observ cum apare…
și ce păstrează.
Pentru că, dincolo de refuz,
există o nevoie simplă:
de a simți că pot fi în mine
fără constrângere.
Și rămân puțin aici…
În locul în care limita se simte…
și, încet, apare și spațiul din jurul ei.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să resping tot ce vine…
pentru că libertatea nu mai depinde de lipsa regulilor,
ci de un spațiu interior
care rămâne…
chiar și atunci când există formă.