Când simt nevoia să las
caut să mă opresc și să nu mai duc
Când simt nevoia să las
caut să mă opresc și să nu mai duc
Sunt momente în care nu mai e nimic de împins.
Nu pentru că nu ar mai exista drum…
ci pentru că în mine apare un „ajunge”.
Nu ca refuz,
ci ca o recunoaștere.
Că am dus.
Că am stat.
Că am ținut mai mult decât se vede.
Și acum… ceva nu mai vrea să continue la fel.
Nu e o cădere.
E o coborâre conștientă.
O așezare în locul în care nu mai trebuie să susțin totul.
Unde pot lăsa jos… fără să se destrame ceva.
Nu grăbesc revenirea.
Nu forțez ridicarea.
Doar rămân puțin aici…
În acest punct în care lăsarea
nu înseamnă pierdere…
ci o formă de grijă profundă.
Iar, încet,
în această lăsare,
nu se închide nimic…
ci apare un alt fel de susținere.
Mai blândă.
Mai tăcută.
Ca și cum nu mai trebuie să țin eu totul…
pentru ca totul să fie ținut.
Din Emoțional prin Apropiere și apoi prin Lăsare în
Las ceea ce pot jos · Las din ceea ce am dus prea mult · Mă las în grja cuiva