Mă țin departe de gol
când simt să umplu ceva din mine
Mă țin departe de gol
când simt să umplu ceva din mine
Sunt momente în care nu e foame.
Și totuși,
mă îndrept spre mâncare.
Nu pentru gust.
Nu pentru nevoie fizică.
Ci pentru acel gest simplu
de a pune ceva în mine.
E ca și cum înăuntru
s-a deschis un spațiu…
și nu știu încă
cum să stau în el.
Și atunci îl umplu.
Cu texturi,
cu înghițituri,
cu o prezență concretă
care aduce, pentru o clipă,
stabilitate.
Nu grăbesc oprirea.
Nu mă opun gestului.
Doar mă apropii
de acel loc
care cere să fie umplut.
Pentru că, dincolo de mâncare,
există o nevoie mai fină:
de a nu rămâne în gol.
Și rămân puțin aici.
În spațiul care nu este încă locuit…
dar care începe să se deschidă.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să fie umplut imediat…
pentru că începe să devină
un loc în care pot sta
și să mă regăsesc.