Mă desprind de tot ce vine spre mine
când simt că e prea mult din afară
Mă desprind de tot ce vine spre mine
când simt că e prea mult din afară
Sunt momente în care tot ce vine spre mine
se simte prea aproape.
Cuvinte, cereri, prezențe…
toate ajung până înăuntru
fără să mai rămână spațiu între ele și mine.
Și atunci apare o nevoie simplă:
să fie liniște în jur.
Nu ca retragere definitivă,
ci ca o limită blândă
care spune: aici e suficient.
Mă închid ușor.
Nu răspund.
Nu mai intru.
Nu pentru că nu vreau lumea,
ci pentru că, în acel moment,
am nevoie să rămân în mine
fără să fiu atinsă.
Nu grăbesc deschiderea.
Nu forțez revenirea.
Doar observ acest spațiu care se cere…
și cum apare în mine.
Pentru că, dincolo de această nevoie,
există o dorință simplă:
de a putea fi în mine
fără invazie.
Și rămân puțin aic
În liniștea care nu respinge,
ci păstrează.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să mă închid complet…
pentru că spațiul meu începe să fie clar
chiar și atunci când lumea este aproape.