Mă țin ocupată
când evit întâlnirea cu mine
Mă țin ocupată
când evit întâlnirea cu mine
Sunt momente în care fac mai mult decât este nevoie.
Nu din grabă…
ci dintr-un ritm
care nu se oprește.
Mai apare ceva de făcut.
Încă un detaliu.
Încă un pas.
Și rămân în mișcare.
Nu pentru rezultat în sine,
ci pentru spațiul
pe care îl ține această ocupare.
Pentru că, dacă m-aș opri,
aș rămâne…
cu mine.
Și nu întotdeauna
e momentul pentru asta.
Așa că aleg să continui.
E o susținere discretă
în acest ritm.
Un fel de a nu deschide încă
ceea ce așteaptă dedesubt.
Nu grăbesc oprirea.
Nu mă desprind forțat
din ceea ce fac.
Doar observ cât de plin devine totul…
și cât de puțin loc rămâne.
Și, undeva între două acțiuni,
apare o clipă.
Mică.
Tăcută.
În care nu mai e nimic de făcut.
Și rămân puțin acolo.
Nu ca o întâlnire impusă,
ci ca o deschidere ușoară.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să mă țin ocupată…
pentru că întâlnirea cu mine
nu mai pare ceva de evitat,
ci ceva care poate veni
la vremea potrivită.