Mă țin prin mâncare

Când simt că mâncarea devine sprijin

Sunt momente în care nu mă opresc la suficient.

Nu pentru că nu aș ști unde e limita…
ci pentru că ceva din mine
nu vrea încă să rămână fără sprijin.

Și atunci continui.

Încă o înghițitură,
încă puțin,
încă un gest care ține.

Nu e doar foame.

E ca și cum, pentru o clipă,
mâncarea devine
ceea ce mă susține din afară
când înăuntru
totul pare că se clatină ușor.

În acel moment,
nu e exces.

E o formă
de a rămâne în picioare.
De a nu cădea din mine.

Nu grăbesc oprirea.
Nu întrerup gestul.

Doar mă apropii puțin
de locul din care vine.

Acolo unde nevoia nu este de mai mult…
ci de a fi ținută suficient
încât să pot lăsa, încet, din mâini.

Și poate că, fără să forțez,
la un moment dat,
apare o oprire naturală.

Nu pentru că „trebuie”,

ci pentru că ceva din mine

se simte deja susținut. 

Din Emoțional  prin Apropiere și apoi prin Susținere în

Mă țin prin mâncare· Mă țin prin control · Mă țin prin rutină · Mă țin prin mișcare · Mă țin în tăcere