Când simt că e prea mult

caut să rămână înăuntru

Sunt momente în care nu se întâmplă nimic în afară…
și totuși, înăuntru e plin.

Gânduri care nu se opresc.
Stări care se suprapun.
Senzații care nu mai au unde să se așeze.

Și spațiul interior începe să se strângă.

Nu e un pericol concret.
Dar se simte ca și cum ceva ar putea să iasă,
dacă nu rămâne strâns.

Și atunci mă strâng și eu.

Țin.
Controlez.
Rămân atentă.

Nu pentru că vreau…
ci pentru că în mine apare nevoia
de a păstra totul în siguranță.

Nu grăbesc relaxarea.
Nu forțez deschiderea.

Doar mă apropii de acest „prea mult”…
și de felul în care îl duc.

Pentru că, dincolo de această tensiune,
există o nevoie simplă:

de a mă simți în siguranță în mine
chiar și atunci când totul se mișcă.

Și rămân puțin aici…

În locul în care e plin…
și totuși începe să se așeze.

Iar, încet,
nu mai e nevoie să țin totul strâns…
pentru că siguranța nu vine din control,

ci din capacitatea de a rămâne
în interiorul a ceea ce este…
rămânând întreagă.