Țin în mine prea mult
când simt că port în mine mai mult decât pot
Țin în mine prea mult
când simt că port în mine mai mult decât pot
Sunt momente în care nu se vede nimic în afară…
și totuși, înăuntru e mult.
Nu e doar oboseala corpului.
E o așezare grea a tot ce a fost dus,
simțit, ținut.
Straturi peste straturi,
care nu s-au desprins pe deplin.
Și apare această stare…
liniștită, dar adâncă.
Ca și cum energia nu mai curge,
ci se adună într-un loc
care nu mai cere mișcare.
Nu grăbesc ieșirea.
Nu forțez ridicarea.
Doar mă apropii de această oboseală…
și de tot ce poartă în ea.
Pentru că, dincolo de greutate,
există o nevoie simplă:
de a nu mai duce pentru o vreme.
Și rămân puțin aici…
În locul în care nu mai trebuie să fac nimic…
nici măcar să mă refac.
Iar, încet,
fără să forțez revenirea,
ceva începe să se așeze.
Și din această așezare,
energia nu se întoarce brusc…
ci se reface în tăcere,
în ritmul ei.