Când simt nevoia de blândețe

mă apropii de ceea ce îmi lipsește

Uneori nu este despre dulce.
Nu despre gust, nu despre poftă, nu despre ceva anume.

Este ca o zonă din mine care se usucă încet…
fără zgomot.

Și atunci apare o mișcare.
Mă îndrept spre ceva.
Caut. Aleg. Întind mâna.

Dar, dincolo de gest, ceva din mine șoptește:
atinge-mă mai blând…

Nu e o nevoie care cere mult.
Nu e nici urgentă.
Doar… este acolo.

Ca o piele care a uitat că poate fi mângâiată.
Ca o inimă care nu mai recunoaște căldura,

dar încă o caută.

Ca o piele care a uitat că poate fi mângâiată.
Ca o inimă care nu mai recunoaște căldura,
dar încă o caută.

Și, poate, în aceste momente,
nu e nevoie să schimb nimic.
Nici să opresc.
Nici să controlez.
Nici să înțeleg până la capăt.

Doar să rămân puțin mai aproape de mine…
în locul din care pornește mișcarea.

Acolo unde dorul nu are încă nume,
dar se simte ca o chemare blândă înăuntru.

Și, fără să forțez nimic,
ceva începe să se înmoaie.

Nu pentru că am făcut ceva anume,
ci pentru că m-am lăsat văzută…
din interior.

Din Emoțional  prin Apropiere și apoi prin Blândețe în

Dor de dulce· Dor de mângâiere · Dor de odihnă profundă · Dor de cald și moale