Mă țin departe de liniște
când liniștea se simte prea intensă
Mă țin departe de liniște
când liniștea se simte prea intensă
Sunt momente în care liniștea nu liniștește.
Se simte prea amplă…
prea aproape.
Și atunci apare sunetul.
Un fundal continuu.
O voce.
Un zgomot care umple spațiul.
Nu pentru a auzi ceva anume,
ci pentru a nu rămâne
în acel gol intens
pe care liniștea îl deschide.
Zgomotul ține.
Îmblânzește.
Face spațiul
mai ușor de locuit.
Nu grăbesc oprirea.
Nu închid brusc.
Doar observ cum sunetul rămâne…
și ce acoperă.
Pentru că, dincolo de el,
există o liniște
care nu e goală,
ci plină de mine.
Și rămân puțin aici.
La marginea
dintre zgomot și tăcere.
Unde, încet,
liniștea nu mai pare prea mult…
ci începe să devină un loc
în care pot să mă regăsesc.