Țin în mine fără să mă pot relaxa
când simt că nu pot lăsa nimic jos
Țin în mine fără să mă pot relaxa
când simt că nu pot lăsa nimic jos
Sunt momente în care corpul nu cedează.
Nu se lasă.
Nu se odihnește.
Chiar și în liniște,
ceva rămâne activ.
O încordare fină.
Un fundal care nu se oprește.
Nu e neapărat gând.
Nu e nici emoție clară.
E o stare…
ca și cum ceva din mine rămâne pregătit,
chiar și atunci când nu e nimic de făcut.
Și încerc să mă relaxez.
Dar relaxarea nu vine.
Nu forțez eliberarea.
Nu lupt cu tensiunea.
Doar mă apropii de ea…
așa cum este.
Pentru că, dincolo de această încordare,
există o nevoie simplă:
de a mă simți în siguranță în mine
fără să stau în gardă.
Și rămân puțin aici…
În locul în care tensiunea există…
și rămâne.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să dispară imediat…
pentru că, în această prezență,
ceva începe să se înmoaie…
fără să fie forțat.