Țin în mine ca totul să rămână pe loc
când simt că nu pot lăsa lucrurile să se miște
Țin în mine ca totul să rămână pe loc
când simt că nu pot lăsa lucrurile să se miște
Sunt momente în care țin mai tare decât de obicei.
Nu pentru că vreau…
ci pentru că în mine apare senzația
că, dacă slăbesc, ceva se va risipi.
Și strâng.
Gânduri.
Stări.
Gesturi.
Le țin în loc,
ca și cum stabilitatea depinde de această ținere.
Nu e despre control în sine.
E despre a păstra lucrurile așa cum sunt
ca să nu devină prea mult.
E o încordare tăcută.
Dar în ea există o grijă profundă:
de a nu pierde echilibrul.
Nu grăbesc lăsarea.
Nu forțez relaxarea.
Doar observ cât de strâns țin…
și ce se păstrează prin asta.
Pentru că, dincolo de această strângere,
există o nevoie simplă:
de a mă simți în siguranță
chiar și atunci când lucrurile se mișcă.
Și rămân puțin aici…
În locul în care țin…
și începe să apară și altceva
în afară de a ține.
Iar, încet,
nu mai e nevoie să rămână totul fix
ca să fie în regulă…
pentru că siguranța începe să apară
nu din imobilitate,
ci din capacitatea de a rămâne…
și atunci când totul curge.